Tortura inimaginabilă a răstignirii

24 august, 2009 in Resurse / Recomandări

Notă: articolul este o descriere a torturii prin care treceau condamnații răstigniți pe cruce. Imaginile provocate în descriere sînt dureroase. Înarmează-te cu multă stăpînire de sine.

Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
– 1 Corinteni 1:18 -

În Antichitate, printre multiplele moduri de a-i pedepsi pe cei vinovați, era și răstignirea. Acest mod de pedeapsă pentru cei intrați în conflict cu societatea sau conducătorii ei are o origine veche. Babilonienii, persanii, fenicienii și chiar cei din Cartagena își răstigneau infractorii. Spre lauda grecilor și a egiptenilor, putem spune, că ei nu aplicau asemenea pedeapsă crudă, pe când romanii s-au dovedit deosebit de aspri în a-și pedepsi infractorii. Acest mod de pedeapsă nu era aplicabil cetățenilor romani, ci se aplica numai populației cetăților cucerite, străinilor și sclavilor.

Corpul condamnatului era bătut în piroane ori legat cu frînghia de corpul vertical al crucii. Istoria atestă că, pentru răstignire, se foloseau mai multe formate de cruci pe care erau răstigniți infractorii.

Prima era crucea numită a sfântului Antoniu în formă de (T), a doua era crucea Latină sau „crucix immasa” care avea patru brațe egale (+), a treia era cea numită a Sf. Andrei (X) și al patrulea fel de a răstigni era un simplu stâlp înfipt în pământ, (|) în care atât mâinile cât și piciorele erau bătute în câte un cui, adică mâinile erau ridicate deasupra capului și bătute una peste alta. De asemeni și picioarele erau țintuite unul peste celălalt.

În privința răstignirii Domnului Isus, părerile sunt împărțite, în ce privește formatul lemnului răstignirii, din cele patru enumerate fiind acceptate cele două forme (T) sau (+). După cum am amintit – crucificarea era cel mai crud mod de a pedepsi un om. Condamnații erau bătuți cu bice care aveau la capete bile de plumb, dar, pentru a nu provoca prematur moartea, loviturile se limitau la patruzei. În cazul unor pedepse mai mici, loviturile se limiteu la 39, adică 40 fără 1, pentru a nu-l degrada pe cel în cauză.

Obiceiul vechi reclama ca cel condamnat să-și ducă singur crucea la locul execuției, iar dacă era slăbit, atunci se alegea unul dintre privitori să-l ajute. După unele aprecieri, crucea putea să ajungă ca greutate la peste 70 de Kg, ceea ce era destul de mult pentru un om vlăguit; după unii, osânditul ducând numai partea transversală a crucii.

Via Dolorosa, pe care a mers Domnul Isus la Golgota, avea 600-700 m și era formată dintr-o serie de ulițe înguste, desfundate ori pietruite, cu pietre de câmp, ceea ce, pentru un trup torturat și pentru picioarele condamnatului, era un chin suplimentar.

În cazul Domnului Isus, Simon din Cirena a fost silit să-I ducă crucea, la care evanghelistul face precizare că el era tatăl lui Alexandru din Ruf care, ulterior au devenit creștini. Dacă nu cunoaștem formatul crucii, nu cunoaștem cu exactitate modul țintuirii Sale.

Existau două modalități de a țintui. Una din ele era ca cel condamnat să fie bătut în piroane, crucea fiind întinsă pe pământ, și apoi ridicată cu tot cu condamnat în poziție verticală. A doua modalitate era ca crucea să fie înfiptă în pământ, după care condamnatul să fie ridicat cu ajutorul scărilor și al funiilor pentru a fi țintuit în piroane. În iconografie, în funcție de viziunea pictorului, răstignirea e prezentată în cele două forme precum și pe două feluri de cruci (T) și (+). În funcție de rezistența sa, osânditul putea sta pe cruce de la câteva ore la câteva zile. Pentru a le grăbi moartea, călăii le zdrobeau fluierele picioarelor, ceea ce în cazul Domnul Isus s-a dovedit inutil. Medicii zilelor noastre au studiat ce se poate întâmpla cu un asemenea osândit ajungând la următoarea concluzie: cuiul era bătut între primul și al doilea rând de oase carpiene, unde există ligamente puternice care leagă oasele într-un tot unitar. Deasupra lor se află un tendon foarte puternic, care poate susține greutatea corpului. Nici un os nu este atins în acest caz dar, conform doctorului Parizian Pierre Barbet, prin această modalitate de batere a cuiului este atins un nerv deosebit de sensibil și excitabil care provoacă dureri îngrozitoare și contractă degetul mare. Contractarea în acest mod a mușchilor este insuportabilă. O durere sfâșietoare, inimaginabilă. Brațele sunt bătute sub un unghi de 90 de grade față de axul corpului, prin aceasta cutia toracică mărindu-și capacitatea.

Datorită acestei modalități de a bate cuiele, condamnatul atârna numai în mușchi, deoarece oasele și tendoanele încheieturilor nu puteau participa la acest efort de susținere a corpului în aceeași măsură în care ar fi făcut-o dacă mâinile ar fi bătute vertical.

Urmare a întinderii îndelungate a brațelor, se formează o contracție neobișnuită a diafragmei, care determină o slăbire considerabilă a posibilității de a respira provocând sufocarea și învinețirea (cianoza) corpului din cauza imensei forțe de contracție. Această suprasolicitare a mușchilor, contracția lor și o prostă circulație a sângelui este urmată de o starea dureroasă (tetanizare) cu dureri insuportabile, osânditul fiind în permanență conștient.

În cele din urmă corpul se frânge. Convulsiile dureroase ale brațelor se reduc, cutia toracică înțepenește, precum și șoldurile și membrele inferioare, respirația este tot mai greoaie, mușchii slăbesc primind oxigen din ce în ce mai puțin. Temperatura mărită, transpirația abundentă sunt urmate de rigiditatea post-mortem.

După medicul Jawues Brehant, condamnatul, odată țintuit pe cruce, îți schimbă permanent poziția, mutând greutatea corpului de pe un picior pe altul și în mâini în final când va atârna inert de epuizare. Cu trupul atârnat în brațe, diafragma nu mai poate elimina bioxidul de carbon din plămâni, urmând intoxicarea mortală a organismului.

Zenon Kosidovsky – preluat din cartea Giulgiul Sfânt de la Torino, autor: medicul ceh R. W. Hynk | preluare făcută de Florea Daniel Cristian – pastor, ex preot ortodox